Voi face curat. Sper. Si-mi voi termina si romanul. Da, o sa-l termin pentru ca mai apoi sa ma pot apuca de celalat. Si de invatat, da… voi invata. Fizica… mm… ce materie delicioasa! Dar invatatul il las pe maine, sau cel mai curand diseara. Pentru ca dupa atata efort depuns o sa merit o plimbarica de recreere. Si poate sa bat pe cineva la table. Da, table. Ma simt bine ca joc table. Ma simt ne de energie dupa ce joc table. Oare trebuie sa joc table acum? Nu. Nu o sa ma pot opri apoi si eu trebuie sa fac curatenie.

Da, si eu inca scriu. Nimicuri. Ca sa nu ma ridic inca de aici.

Povestesc maine daca mi-a iesit faza cu autosugestia. Daca nu, n-am sa zic nimic, ca sa nu ma fac de cacao.

Sa vedem cate zile o sa fiu in stare sa scriu, dupa care, inevitabil, sa nu-mi mai vina a scrie.

N-am sa scriu despre ce am mai facut, chiar daca viata mea e destul de schimbata si cu fundul in sus. In mare parte, nu-i chiar asa de schimbata. In punctele esentiale, e la fel ca intotdeaua, cred. Eu sunt la fel de zapacita, si ma simt putin mai pierduta decat de obicei.

Gandesc, ca intotdeauna, cu inima. Ma supar si sufar din nimicuri.

Viata mi se pare acum cea mai proasta gluma, da’ cu siguranta o sa-mi schimb parerea in curand. Nu pot fi constanta in pareri. Cum mi se schimba starea, cum am o viziune, perspectiva, si desigur o opinie noua despre tot si toate.

Acum inteleg de ce-mi placea matematica. Acolo totul era exact. 2+2=4 Niciodata nu da 3 sau 5. Si nici un aproximativ 4. E 4 si nimic mai mult.

Eu sunt la polul opus. Cred ca de aceea, si matematica ma placea. La mine poate fi asa. Sau staaai, nu cumva e altfel. Ori se poate si invers. Dar ce-ar fi daca…?

(Am vorbit la trecut despre matematica pentru ca nu ma dau in vant dupa materia de la facultate.)

Voi, necititorii mei, sa nu ma condamnati pentru ca postul asta n-are, de fapt, niciun continut.

Da, voiam sa spun ca am revenit.

N-am să povestesc cum am petrecut Halouinu’ pentru că nu ştiu ce caută la noi în ţară.

Şi totuşi pentru ieri am avut nişte planuri drăguţe – vizionare de filme până ne oboseşte retina. N-a fost să fie, el a trebuit să plece la bunicuţa, eu n-am vrut să mă duc şi de aici planurile noastre s-au ales cu o amânare. Las’, n-a murit nimeni.

Să stau în casă nu prea-mi surâdea şi în niciun caz să mă uit singură la filme, aşa că am contactat persoana II (cel căruia îi lăsam eu spaţiu – i-au ajuns trei zile, zic eu) şi am arajat o întâlnire. Ieri, cum a fost frumos şi călduţ, ne-am plimbat mult şi bine şi am depănat nişte amintiri la o cafea (eu ciocolată caldă).

Şi apropo de vestita sărbătoare… iniţial ne îndreptam spre un pub în care nu mai aveai loc să arunci un ac şi care era decorat cu tot felul de paianjeni atârnaţi ici şi colo, iar ospătăriţa era şi ea gătită cu un coif de vrăjitoare pe creştet şi boită pe la ochişori. Acolo erau americani. Grotesc pe de o parte, absolut amuzat pe de alta.

Ajunând în cafeneaua unde am şi rămas am fost plăcut uimită că nimeni nu era machiat de sărbătoare şi nici nu atârna nimic din tavnan. Mă instalez mulţumită şi exclam: „Aici sunt români!” la care primesc bine-meritata replică „Ai vrea tu. Ăştia-s greci!” (cafeneaua are specific grecesc)

Hepi Halouin! Muhaha!

Am fost întreruptă de 3 ori în17 ore. Prima oară, mirificul meu somn a fost întrerupt de tata, care mi-a adus prajiturele cu ciocolată pe care nu puteam să le refuz. Aşa cu ochii închişi am bagat câteva minunăţii d’alea sub nas, ca o ciocomanică ce sunt. A 2-a şi a 3-a oară de către persoane care mă cautau la telefon. “-Ce faci?”, aud din difuzor. “Dorm!”, replic eu. Şi m-au lăsat să dorm.

Somnul însă nu a fost partea interesantă de ziua de ieri. (eiii, cum nu? pe cine vreau să mint?)

Ei bine, a mai fost laboratorul de CFC care mi-a placut. (CFC=chimie fizică şi coloidală)

Am făcut două experimente cu nume pompoase şi greu de reţinut de genul „Conductibilitatea electică a soluţiilor de electoliţi. Determinarea gradului de disociere şi a constantei de disociere a electroliţilor” şi „Determinarea concentraţiei micelare a unui sulfactant anionic prin metoda conductometrică”, dar experimentele în sine au fost foarte simple. Cea mai dificilă parte era spălarea celulei conductometrice de 5 ori cu apă distilată.

Abia aştept următorul laborator (uoff… par tocilară? nu-s.) pentru că unul din cele două experimente mi se pare interesant şi e ceva mai complex decât citirea unor valori pentru substanţe diferite la un conductometru.

Ca bonus, pentru că mă simt bine azi:

Şi parcă vine poftă mare de viată după 17 ore de somn!

Cursuri de la 8. O fericire. O doamnă profesoară mult prea moale şi cu o voce deloc impunătoare (ce impunătoare? probabil nici ea nu se aude când vorbeşte!) şi o altă doamnă profesoară mult prea… energică. Mă simţeam foarte obosită după trei ore de curs pentru simplu fapt că încercam să o urmăresc, să fiu atentă (şi asta pentru că eram în premieră prezentă la cursul ăsta… uff, ştiu. ce să fac dacă e pus aiurea în orar?)

După cinci ore de chimie de toate neamurile (mai precis două de organică şi trei de anorganică, analitică & analize fizico-chimice) mă simţeam epuizată (şi flămândă tocmai când mă hotărâsem să nu mai mănânc tâmpenii – şi n-am mâncat). Urmează un seminar plictisitor şi apoi 15 minute de educaţie fizică. Da, doar atât am stat (eiii… şi ce dacă în orar sunt trecute 2 ore?!).

Ajung acasă şi mănânc! Nu mult, dar mănânc. Mă simt mai bine. Întâlnirea e programată pentru 6 jumate aşa că mi-am găsit timp să trag un pui de somn. O oră fix. De obicei nu mă mulţumesc doar cu atât, dar azi am făcut excepţie… mi-a ajuns. Până acum.

Întâlnirea a decurs bine. Era programată o ieşire în grup, dar n-a fost să fie. Am fost doar noi doi (eu şi persoana I). După prima juma’ de oră de tatonare de teren am reuşit să fim noi, ca întotdeuna. Ne-am plimbat (îmi era dor, nu o mai făcusem demult), am mâncat ciocolată şi apoi ne-am odihnit picioarele într-o cafenea în care poposim destul de des.

Ajunsă acasă tre’ să mă pregătesc pentru maratonul de mâine cu un somn bun!

Eu dorm, tu dormi, el doarme…

Am rănit două persoane foarte dragi inimii mele.

În relaţia cu persoana I o să existe continuitate. Exista marea posibilitate să se rupă atunci şi acolo. Definitiv. Am spus să vedem totuşi ce se alege de noi. Ce se alege de noi?

Pentru persoana II zic eu că e mai bine să dispar un timp din peisaj. Nu m-a contrazis. O să-i ofer ceva timp pentru a-i fi bine, să se mai lipezească gândurile.

Vreau să dorm. Şi să-mi găsesc telecomanda să schimb postul ăsta prost, cu filmul ăsta prost.

Apoi a urmat Step up – vizionat integral (o să vedeţi o faţă cunoscută acolo – Nora joacă şi în Take the lead) şi Step up 2 – finalul cu bis.

Bun… Să mai spun că în timpul vizionării am băgat sub nas struguri şi apoi tot felul de prăjiturele care cu ciocolată, care cu frişcă şi fructe? Nu, nu mai spun partea asta.

Şi apoi (adică puţin mai înainte de a scrie postul ăsta) m-a apucat un chef nebun de a face… mişcare!!! Cum să mă explic eu… sunt mai comodă din fire. Îmi place să merg pe jos, dar orele de educaţie fizică nu prea sunt de mine. Însă acum am făcut fix ce se cere la o oră de fizică normală şi anume câteva exerciţii de încălzire, genoflexiuni şi abdomene. Am şi alergat… pe loc, desigur! Parcă aş fi dat şi nişte pedale la bicicleta da’ troneză la mama în cameră…

De ce compotamentul ăsta puţin bizar? Nu, nu pentru că am mâncat dulciuri toată ziua sau pentru că burtica mea concurează (au tinde să concureze) cu o burtică de băutor de bere ce se respectă.

Ci pentru că am un chef nebun de a dansa şi eu îmi făceam doar încălzirea! Filmele mi-au făcut o poftă enormă de a mă zbengui. Acum îmi caut muzica potrivită şi dau un party numai pentru mine. Am o mică scuză pentru pofta de a mă zbengui pe muzică şi atracţia mea pentru filmele cu o astfel de tematică – am dansat în „tinereţe” (adică acum mai bine de 10 ani).

Aşadar… muzică bună şi spor la zbenguit!

Enjoy it!

Cred că românii se clasează pe un loc fruntaş în topul naţiilor care pot înjura minute în şir, poate chiar ore (pentru cei care au cu adevărat antrenament) fără să se repete.

Mai jos încă un clipuleţ tot dintr-un film românesc.

Această Valentina este dintr-o bucată. Când nu-i convine ceva spune, nu altora, îţi spune ţie – în faţă. Mi s-a părut ok, genul de persoană sinceră, neunsă cu n-şpe alifii.

În grupă avem 6 băieţi şi cu unul dintre ei mă conversez mai mult. Ne ştiam de la bac, fusesem în aceeaşi sală.

Probabil vă întrebaţi care e legătura între aberaţii.

Urmează acum: într-o zi de joi, cu laborator de la 8 ceea ce înseamă trezirea obligatorie, ne adunăm noi toţii în faţa corpului S.

‘neaţa ţie. ‘neaţa şi ţie. Mai căscăm. Mai bâiguie unul câte ceva. Şi se întâmplă! El (cunoştinţa de la bac) o sărută pe ea (Valentina). Eu fac ochii mari, parcă abia trezită din somn. Acum aştept reacţia ei (am uitat să spun că cei doi s-au certat/contrazis cu o zi în urmă). Deja vedeam cum ea, o jumătate de om îi dă o palmă lui să-i meargă fulgii.

Reacţia firească, în concepţia mea, s-a lăsat aşteptată… Şi dacă eram mai naivă o aşteptam şi acum…

N-ai înţeles dragă? Nici eu. Ei sunt cuplaţi. (Să mori tu? Aşa repede?)

Pe el parcă îl mai înţeleg.

Pe ea nu. Deloc.

Nu mai înţeleg fetele. Nu prea le-am înţeles eu niciodată… (şi da, eu sunt fată!)

Poate sunt eu mai mofturoasă. Dar nu sunt! Mie mi se pare normal şi plăcut ca un el să mă cucerească, să ieşim de câteva ori ca doi amici, pentru a avea oportunitatea de ne cunoaşte. Să ne purtăm ca şi cum am exista numai noi pe lumea asta. Să ne sorbim din priviri când suntem împreună şi să ne gândim deja la următoarea întâlnire când ne despărţim (nu visez cu ochii deschişi – am trait aşa ceva). Aşa cred eu că se comportă doi îndrăgostiţi. (Şi-mi mai spune prietena mea cea mai bună că eu nu sunt romantică şi că îmi e frică sau nu ştiu să gândesc cu inima. Sîc!)

Dar nu! Ei hop-trop bot-în-bot!

Mi-au stricat ziua şi credinţa în feţi-frumoşi şi prea-frumoase. Ce mama mă-sii, am îmbătânit aşa devreme şi nu mai ştiu eu cum merg treburile în ziua de azi?

… unde sunt iubirile de altă dată? (o să suport cu stoicism comentariile în care voi fi numită bunicuţă)

îti spun că ai aterizat pe un blog personal. Mai mult decât personal. Voi scrie mai mult pentru mine şi mai puţin pentru tine. Nu voi scrie zilnic. Când se va întampla asta înseamnă că sunt în perioade de maxima inspiraţie aberaţie.