O zi nouă. O lună nouă. Anul acelaşi. Sâmbătă.

N-am să povestesc cum am petrecut Halouinu’ pentru că nu ştiu ce caută la noi în ţară.

Şi totuşi pentru ieri am avut nişte planuri drăguţe – vizionare de filme până ne oboseşte retina. N-a fost să fie, el a trebuit să plece la bunicuţa, eu n-am vrut să mă duc şi de aici planurile noastre s-au ales cu o amânare. Las’, n-a murit nimeni.

Să stau în casă nu prea-mi surâdea şi în niciun caz să mă uit singură la filme, aşa că am contactat persoana II (cel căruia îi lăsam eu spaţiu – i-au ajuns trei zile, zic eu) şi am arajat o întâlnire. Ieri, cum a fost frumos şi călduţ, ne-am plimbat mult şi bine şi am depănat nişte amintiri la o cafea (eu ciocolată caldă).

Şi apropo de vestita sărbătoare… iniţial ne îndreptam spre un pub în care nu mai aveai loc să arunci un ac şi care era decorat cu tot felul de paianjeni atârnaţi ici şi colo, iar ospătăriţa era şi ea gătită cu un coif de vrăjitoare pe creştet şi boită pe la ochişori. Acolo erau americani. Grotesc pe de o parte, absolut amuzat pe de alta.

Ajunând în cafeneaua unde am şi rămas am fost plăcut uimită că nimeni nu era machiat de sărbătoare şi nici nu atârna nimic din tavnan. Mă instalez mulţumită şi exclam: „Aici sunt români!” la care primesc bine-meritata replică „Ai vrea tu. Ăştia-s greci!” (cafeneaua are specific grecesc)

Hepi Halouin! Muhaha!